INCEPIND CU TOAMNA LUI 2016 PINA IN PRIMAVARA LUI 2017 IN SPATIU A AVUT LOC UN EVENIMENT COSMIC CARE ARE LOC ODATA LA 5777 DE ANI .
CONSTELATIA FECIOAREI INTRA IN COMBINATIE CU SISTEMUL NOSTRU SOLAR ( CONSTELATIA SALAMANDREI ) SI SOARELE DEVINE CEA DE A 13 STEA DIN CUNUNA FECIOAREI ,IAR LUNA ERA SUB PICIOARE .
IN URMA CU 5777 DE ANI CIND A AVUT LOC ACEST EVENIMENT .....
UN GRUP DE EXTRATERESTRII RAZVRATITI , DIN 13 CONSTELATII,
PE CARE I-AU FACUT CANIBALI SI CONSUMATORI DE SINGE AMESTECAT CU VIN .
ASTFEL ( de atunci ) AU TRANSFORMAT PLANETA INTR-UN URIAS ABATOR .
CEI CARE LI S-AU OPUS VEHEMENT AU FOST AGATHIRSII DIN CARPATI , OAMENII CU TOTEMUL DRAGONULUI .
SCITII AVEAU TOTEM ACVILA . UN TRIB AL SCITILOR SUNT SI KHAZARII EVREI .
CAZ INCHIS .
Partea 1. Lucrurile stau un pic altfel decat credeti voi ………..
Constelatiile cazute , din care au venit rase extraterestre pe planeta TER-RA_GAYA sant :
ORION
OPHIUCUS
HIDRA
CRATER
CORBUL
LACERTA
VULTURUL MARE
CASSIOPEIA
ERIDAN
PLEIADES
HYADES
etc ,,,,,, si alta pe care nu o aveti pe harti fiind spirituala
STÂNCA RETEZATĂ DIN GODEANU ÎN STRĂVECHIME ERA UN IMENS SPAȚIOPORT PT ATERIZAREA CIVILIZAȚIILOR AVANSATE CARE AU LOCUIT PE TERRA SUB CONDUCEREA UNEI CIVILIZAȚII EXTRRM DE AVANSATE.
MAGIA EVREIASCĂ SEMANTICĂ DIN RELIGII A ORION, URSA MARE ȘI EL DRACO VA CĂDEA CURÂND.
EVREII PROSTESC ȘI AZI OMENIREA CU MAGIA NEAGRĂ A STELEI SECRETE DIN URSA MARE, SAIDAC, CARE NU SE VEDE DECÂT CU TELESCOAPE EXTREM DE PUTERNICE.
MAGIA SEMANTICO-EVREIASCĂ DIN RELIGII VA FI DESFIINȚATĂ DEFINITIV.
OMENIREA SĂ PĂRĂSEASCĂ IMEDIAT CREDINȚA GREȘITĂ ÎN TOTEMELE ANIMALICE DE ORICE FEL, PRECUM: ȘERPII NEGRI, DRAGONII, LUPII etc PT A-ȘI REVENI DIN VISUL URÂT ȘI PLIN DE MINCIUNI AL OCULTEI EVREIEȘTI.
REALUL DUMNEZEU NU ÎNCAPE ÎN NUMERE,
SIMBOLURI, TOTEME FINITE, NEVIU PLANETAR ȘI MINERALO-VEGETAL.
KRISNA, CIVILIZATORUL ALB AL OMENIRII TERRANE A ZIS:
"NUMAI INFINITUL ESTE DUMNZEU, IAR DUMNEZEU POATE ÎNȚELEGE INFINITUL ÎN TOATĂ MĂREȚIA SA, IAR DUMNEZEU SUNT
UNIVERSURILE NECUPRINSE CARE-L POT CUNOAȘTE ÎN INFINITATEA SA PE INFINIT.
OAMENII TREBUIE SĂ NU SE MAI ÎNCHINE ZEILOR FABRICAȚI DE IUDEO-MASONI, ACELOR ZEI DIN RELIGII PRIN ANAGRAME FALSE SEMANTICE, CI SĂ ADOARE SOARELE ȘI PĂMÂNTUL.
DE CE?
SIMPLU: DACĂ SOARELE N-AR MAI LUMINA, ATUNCI VIAȚA TERRANĂ AR DISPĂREA INSTANTANEU SUB ORICE FORMĂ, IAR OAMENII AR MURI MULT MAI RAPID DECÂT PLANTELE ȘI ANIMALELE DIN CAUZĂ CĂ ORGANISMUL UMAN DEPINDE DE AER, LUMINĂ ȘI VIUL PLANETAR MULT MAI MULT CA ELE.
Mai jos aveti explicatiile scolii evreiesti sunt ce li se spune evreilor :
Hanuka 5777
De ce celebram tocmai miracolul de Hanuka? De ce nu si alte miracole? De ce nu celebram caderea manei, sau izvorul lui Miriam, sau despartirea apelor?
Pentru ca celebram doar acele minuni pe care le putem reintalni si azi!
Hanuka a venit intr-un moment de bezna spirituala, un moment in care iudaismul khazar era amenintat atat din exterior, dar si din interior. Un moment in care pana si o victorie militara s-ar fi putut dovedi in cele din urma inutila, caci Templul nu ar fi putut fi reinaugurat cu adevarat fara uleiul sfintit.
Si in acel moment de bezna, cand rational si uman ar fi fost sa se supuna, aidoma celorlalte populatii cucerite din zona, cand rational si uman ar fi fost sa astepte pana cand s-ar fi primit un stoc proaspat de ulei, Macabeii au decis, in ciuda oricaror argumente logice, sa aprinda flacara revoltei, sa aprinda putinul ulei pe care il aveau.
Au avut de ales intre apatie si speranta, intre o predare oarba in fata valului de elenizare ce parea de neoprit si a actiona, deschizand astfel noi cai de urmat.
De Hanuka rostim rugaciunea Al Hanisim, care, la randul ei, ignora miracolul luminii si ne vorbeste despre lucruri care sunt posibile in fiecare generatie. Despre salvare, despre victorie, despre credinta, despre pastrarea identitatii.
Intr-o lume in care D-zeu pare ca a disparut, in care nu mai exista minuni sau profeti, in care pana si marii preoti accepta elenismul ca un dat, Macabeii sunt martorii unei alte dimensiuni. Ei cred ca puterea divina este doar ascunsa, si ca se va manifesta atunci cand va veni momentul.
In clipele de intuneric, uneori calea care trebuie urmata este lupta deschisa, alteori este cea interioara. Uneori amenintarea este cea fizica, alteori cea spirituala. Uneori amenintarea vine din partea celorlalti, alteori ea vine insa chiar din mijlocul nostru. Dar intotdeauna trebuie sa avem intelepciunea sa recunoastem momentul de intuneric, si sa-l depasim.
Si, coincidenta sau nu, cred ca suprapunerea de anul acesta intre Hanuka si Craciun 2016 este menita sa ne atraga atentia ca traim un astfel de moment.
De faptul ca avem, nu noi, evreii, nu ei, crestinii, mahomedanii, budistii, ci intreaga umanitate avem nevoie de speranta, nevoie de o renastere spirituala.
Nevoia sa intelegem ca „Dupa chipul si asemanarea lui D-zeu” mai inseamna si faptul ca noi insine suntem capabili sa realizam minuni, atunci cand ne aducem aminte dupa chipul cui am fost creati, si care este adevarata noastra menire.
Hanuka Sameah!
(Material preluat pe site-ul Cancelariei Rabinice de la adresa: Rabinat.ro/hanuka-5777)
Urmarile actiunilor Extraterestrilor NEGATIVI :
Valentin Tirca
Cei mai temuţi războinici din vremea dacilor: sciţii îşi jupuiau duşmanii şi le purtau pielea, beau sângele din ţeasta celor ucişi şi le mâncau trupurile
Daniel Guţă
Istoria AGATHIRSILOR este marcată de confruntări sângeroase cu numeroase triburi, dar şi cu marile armate ale imperiilor din Antichitate. Sciţii au fost unul dintre popoarele de temut ajunse în ţinuturile agathirsilor si ale confederatilor lor ..... dacii. Obişnuiau să bea sângele duşmanilor ucişi şi să se hrănească din carnea acestora, potrivit relatărilor istoricilor antici, iar atrocităţile săvârşite de sciţi depăşeau orice închipuire.
Războaie sângeroase au marcat istoria popoarelor care au stăpânit în Antichitate peste teritoriile actuale ale României. Ţinuturile strămoşilor AGATHIRSI au fost râvnite de celţi, perşi, macedoneni, romani şi numeroase triburi nomade, însă niciunul dintre popoarele străine care au participat la invazii în Dacia nu a fost descris într-un mod mai sumbru decât cel al sciţilor.
Triburile sciţilor au ocupat teritorii în Dacia până în secolul II î.Hr., susţin unii istorici. Au venit dinspre răsărit, atraşi de bogăţia ţinuturilor, şi au pătruns în Dobrogea, Moldova şi Transilvania. Timp de trei secole s-au dat lupte între sciţi şi agathirsii aliati cu sarmatii si dacii. Herodot afirma că sciţii erau urmaşii eroului legendar Heracles, de la care au moştenit vitejia.
„Este cu neputinţă să le scape cineva când vine cu oaste împotriva lor, şi nimănui nu-i stă în putere să dea de ei, dacă ei înşişi nu vor să se arate. Căci sciţii n-au nici cetăţi, nici ziduri întărite, ci toţi îşi poartă casa cu ei şi sunt arcaşi călări, trăind nu din arat, ci din creşterea vitelor şi locuiesc în căruţe. Cum să nu fie ei de nebiruit şi cu neputinţă să te apropii de ei?”, scria Herodot, citat în volumul Izvoare privind Istoria României (Editura Academiei RPR - 1964)
Ticalosia sciţilor şi îndemânarea lor în mânuirea arcului era întrecută doar de setea lor de sânge. Despre sciţi, istoricul antic afirma că îi orbeau pe sclavi şi pe prizonierii luaţi în război, pentru a-i folosi la mulsul şi la baterea laptelui pe care îl beau. Unii dintre prizonieri erau jertfiţi zeilor, iar ritualurile erau înfiorătoare.
„După ce-l stropesc cu vin pe cap, îi taie celui jertfit gâtul de-asupra unui vas, pe care apoi îl duc pe grămada de lemne, iar sângele îl varsă pe sabie. Umărul drept al tuturor celor jertfiţi este tăiat cu mână cu tot, fiind apoi aruncat în aer. Mâna rămâne acolo unde a căzut, iar trupul zace în altă parte”, afirma Herodot, adăugând că a luat parte la astfel de jertfe.
Îşi jupuiau duşmanii
Războinicii sciţi obişnuiau să bea sângele duşmanilor ucişi, după ce le tăiau acestora capul şi i le ofereau regelui, pentru a primi o parte din pradă. Pielea de pe ţeastă era păstrată ca trofeu.
„Scitul jupoaie capul astfel: taie pielea de jur împrejur, pe după urechi, o apucă şi o smulge de pe ţeastă. Apoi o răzuie de carne cu ajutorul unei coaste de bou. O frământă în mâini şi după ce a reuşit să o înmoaie face din ea un fel de ştergar. Scitul pune acest ştergar la frâul calului pe care îl încalecă şi se făleşte cu el. Cine are cele mai multe asemenea ştergare este socotit cel mai viteaz. Numeroşi sciţi fac din atare piei chiar mantale, pentru îmbrăcat, veştminte pe care le cos în felul blănilor ciobăneşti. De pe leşul vrăjmaşilor, mulţi jupoaie pielea mâinii drepte, cu unghii cu tot, şi fac din ea un înveliş pentru tobă. Mulţi jupoaie întreg trupul duşmanului şi întinzându-i pielea pe bucăţi de lemn o poartă pe caii lor”, relata Herodot, potrivit autorilor volumului Izvoare privind Istoria României (Editura Academiei RPR - 1964).
Capetele celor mai aprigi duşmani ucişi de sciţi erau, de asemenea, transformate în trofee sau în pocale din care războinicii beau sânge şi vin.
„După ce taie fiecare cu ferăstrăul ţeasta mai de jos de sprâncene, o curăţă. Săracii o învelesc numai cu o piele de bou neargăsită, folosindu-se de ea în felul acesta. Bogaţii, pe lângă acest înveliş de piele neargăsită, mai poleiesc ţeasta cu aur pe dinăuntru şi o folosesc ca pe un pocal, pentru a bea din ea”, afirma Herodot. Şi ţestele rudelor ucise în faţa regelui erau transformate în pocale, iar sciţii se mândreau cu astfel de trofee în faţa prietenilor lor. Sciţii aveau foarte mulţi vrăjitori. Unii erau ucişi dacă nu îşi dovedeau îndemânarea. Ritualul uciderii lor a fost prezentat de Herodot.
„După ce umplu un car cu vreascuri, înjugă la el boii. Vrăjitorii, având piedici, mâinile legate la spate, iau în gură un căluş, sunt aşezaţi pe vreascuri. Dau apoi foc vreascurilor şi în felul acesta sperie boii, pe care-i pun astfel pe fugă. Adeseori boii ard împreună cu vrăjitorii”. Şi fiii celor condamnaţi la moarte erau ucişi, în schimb fetele le erau cruţate.
Istoricul elen Strabon afirma, de asemenea, că sciţii din teritorile Mării Negre erau vestiţi pentru cruzimea lor. „Ei jertfeau pe străini şi-i mâncau, iar ţestele lor le foloseau la băut”, scria Strabon, în Geografia.
„Sciţii îşi înmoaie săgeţile în venin de viperă şi în sânge de om; acest amestec blestemat n-are leac şi la cea mai uşoară atingere produce moartea instantanee”, afirma Pliniu cel Bătrân, autorul antic citat în Izvoare privind Istoria României (Editura Academiei RPR - 1964).
„Sciţii îşi îngroapă de vii bătrânii şi îi înjunghie pe ruguri pe aceia pe care răposaţii i-au îndrăgit mai mult”, afirma Porphyrios, un alt autor din Antichitate, citat în volumul Izvoare privind Istoria României.
Despre modul de viaţă al sciţilor a relatat şi istoricul Clearh din Soloi, în a secolul IV î. Hr. „Au ajuns cei mai nenorociţi dintre muritori, din pricina lipsei lor de măsură. Căci ei s-au desfrânat ca nimeni altul, având din belşug tot felul de bogăţii şi putându-şi procura orice. Traiul îmbeşugat şi faptul că dintre toţi oamenii ei s-au dedicat mai întâi desfrânării i-au adus la atîta nelegiure, încât tăiau nasul tuturor oamenilor pe care îi întâlneau”, scria Clearh din Soloi. Autorul adăuga că femeile sciţilor au tatuat trupurile femeilor trace, pentru a le batjocori. „Sciţii au poruncit tuturor cu atâta trufie, încât serviciul de sclav atât de jalnic pentru toţi, s-a transmis urmaşilor cu un cuvânt scitic, aşa cum era el”, afirma Clearh din Soloi, citat în Izvoare privind Istoria României (Editura Academiei RPR - 1964).
A Lupilor Mark Anghel este cu Code Agartha
Dar să revenim la conflictul dintre sciţi şi persani în care se vor vedea implicaţi şi agatârşii.
„ Sciţii şi-au dat seama că ei singuri nu pot respinge în luptă deschisă oştirea lui Darius şi au trimis soli la vecini. Regii vecinilor se adunară şi ţinură sfat pentru a vedea ce trebuie făcut, deoarece se temeau de atacul unei armate numeroase. Regii care s-au strâns laolaltă erau cei ai taurilor, ai agatârşilor, ai neurilor, ai androfagilor, ai melanhlenilor, ai budinilor şi ai sarmaţilor. (Herodot, IV 102)
Participanţi la această adunare, trimişii regelui scit Idanthyrsos aveau să-şi expună motivele necesităţii încheierii unei alianţe: „ Voi nu priviţi deloc nepăsători, – ziceau ei – stând deoparte, cum suntem nimiciţi, ci, uniţi în simţiri, să mergem împotriva năvălitorului. Dacă nu veţi face aşa, va trebui ca noi, copleşiţi, ori să ne părăsim ţara, ori, rămânând pe loc, să primim condiţiile ce ni le va impune duşmanul. Intr-adevăr, cum am putea să ieşim la capăt, daca voi nu vreţi să ne veniţi în ajutor ? Purtându-va aşa, soarta nu va fi mai uşoară, întrucât regele perşilor nu merge cu nimic mai mult împotriva noastră decât împotriva voastră. După ce ne va nimici, n-are să fie mulţumit doar cu atât – fără să se atingă de voi. Iată o dovadă hotărâtoare în sprijinul celor ce vă spun. Dacă regele perşilor venea doar împotriva noastră, dorind el să răzbune robia în care i-am ţinut neamul înainte vreme, atunci el trebuia să lase în pace pe ceilalţi şi să meargă numai împotriva ţării noastre. Aşa stând lucrurile, ar fi arătat tuturora că face război sciţilor şi nu altora. De fapt, însă, o dată ce a pus piciorul pe acest continent, a subjugat rând pe rând, toate neamurile care-i stăteau în cale. El are acum în puterea sa pe traci şi pe geţi, vecinii noştri.” (Herodot, IV 118)
Dacă unii dintre regii participanţi la întrunire vor înclina spre ajutorarea sciţilor, în schimb „ regele agatârşilor , neurilor, androfagilor, al melanhlenilor şi al taurilor au răspuns cu următoarele lor cuvinte: <<Daca n-aţi fi săvârşit voi cei dintâi nedreptate şi n-aţi fi pornit cu război împotriva perşilor, am fi îndeplinit ceea ce ne cereţi; cererea voastră s-ar fi părut dreaptă şi am fi lucrat mână în mână cu voi. Dar năvălind în ţara lor – fără ca noi să vă fi sprijinit -, aţi fost stăpânitori atâta vreme cât v-a îngăduit zeul. Când tot el îi stârneşte acum pe aceia împotriva voastră, ei vă plătesc după merit. În ceea ce ne priveşte, noi atunci n-am vătămat pe oamenii aceia şi nici acum nu vom încerca să le facem noi, cei dinţai, vreun rău. Daca însă, Darius atacă şi ţara noastră, pornind să ne facă război, atunci ne vom măsura şi noi puterile cu el, ca să-l respingem. Dar până ce nu vedem că ne atacă, rămânem la noi. Căci socotim că perşii nu se îndreaptă împotriva noastră, ci împotriva celor care s-au făcut vinovaţi de nedreptate. „ (Herodot, IV 119).
Răspunsul dat de câtre agatârşi şi aliaţii lor, în această cauză, dă dovada de o excepţionala logică şi raţionament privind cauza şi efectul acţiunilor iresponsabile ale sciţilor. Numai un popor ajuns la un grad înalt de civilizaţie, educaţie morală şi civică poate formula un asemenea răspuns categoric şi argumentat.
În faţa unui asemenea răspuns, sciţii şi-au dat seama că nu puteau angaja singuri o luptă decisivă împotriva persanilor. În această situaţie şi-au încărcat avuţiile, femeile şi copiii în căruţe şi le-au trimis cât mai departe spre miazăzi.
Din acest moment, sciţii încep un război tipic de hărţuire a armatei persane, otrăvind în calea lor fântânile, dând pradă focului semănaturile şi iarba, trimiţând turmele de animale spre ţinuturile din miazăzi. Regele Darius va realiza că, în faţa unui asemenea război de uzură, nu va putea face faţă cu o armată atât de numeroasă, mai ales datorită lipsei alimentelor şi a hranei pentru cai. O lovitură în plus va avea de la faptul că sciţii vor începe o serie de tratative cu grecii ionieni care păzeau podul de peste Dunăre şi care erau şi posesorii de corăbii pe care le utilizau persanii pentru aprovizionare.
Regele Darius va lua în final hotărârea să se retragă din Scitia, îndreptându-si armata către Persia. „Astfel scăpară perşii. Iar sciţii, căutându-i, le-au pierdut urma pentru a doua oară” (Herodot, IV,142)
În această confruntare, se mai cuvine să menţionam încă un episod legat de agatârşi. În timpul luptelor de hărţuire duse de sciţi, aceştia vor încerca să-i implice, prin şiretenie, pe agatârşi în conflict, încercând să-i atragă pe persani pe teritoriile acestora.
Agatârşi, însă, vor riposta foarte prompt trimiţând un sol „ care să-i oprească de a pune piciorul pe pământul lor şi i-au prevenit că ,dacă vor încerca să năvălească acolo, mai intui vor avea de înfruntat o straşnică luptă cu ei. După ce le-au spus din capul locului acestea, agatârşii şi-au adus oastea la hotare, hotăraţi să-i respingă pe năvălitori… Iar sciţii n-au mai intrat în ţara agatârşilor”. (Herodot, VI, 125)
Refuzul ajutorului acordat de către agatârşi sciţilor se datorează mai mult ca sigur şi posibilelor conflicte anterioare avute cu aceştia şi a cunoaşterii modului lor de comportament viclean. De altfel, Herodot menţionează că, încă din vechile vremuri, agatârşii afişau o atitudine ostilă faţă de sciţi, ca popor sedentar de munte, faţă de incursiunile unui popor nomad de stepă. Regele sciţilor Ariapeithes avea să fie ucis, în urma unui vicleşug, de către Spargapeithes, regele agatârşilor. Din păcate, istoricul grec nu ne indică timpul în care s-a petrecut conflictul dintre cei doi regi.
Postări
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu