ADEVĂRUL VĂ ELIBEREAZĂ! - DE LA ANOUNYIMOUS YODA
MARELE GENIU AL ROMÂNIEI, EMINEMUL NOSTRU IUBIT, S-A NĂSCUT LA DATA DE 20 DECEMBRIE 1849, ÎN CENTRUL VECHI AL BOTOȘANILOR, CARE ERA CENTRU COMERCIAL EVREO-ARMENESC.
LA PALERMO, CRIMINALII DE MEDICI I-AU FĂCUT INJECȚIA CU MERCUR ALB CA SĂ ÎNNEBUNEASCĂ ȘI L-AU DUS LA VIENA, UNDE A MURIT PERFECT SĂNĂTOS LA CREIER, DAR PE TREI SFERTURI PARALIZAT DE EFECTUL MERCURULUI ALB.
Alcora Marinescu este cu Marinescu Alcora
«Amintiri despre Eminescu», de Alexandru Vlahuță
Sînt zece ani de cînd am fost pentru întîia oară, la Eminescu acasă. El sta pe-atunci în Podu Mogoșoaii, deasupra unei tapițerii, într-o odaie largăîn care avea un pat simplu, trei scaune de lemn, o masă lungă de brad, pătată dram așa de cerneală, cărți multe, ticsite pe noă poliți mari ca de vro patru metri, o mașină de cafea pe soba, un lighean de pământ într-un colț, în alt colț un cufăr vechi; pe păreți, nici o cadra. Poetul era singur, într-un surtuc lung peste cămașa de noapte. Prietinul cu care venisem îl cunoștea din copilărie , își ziceau tu. Am stat aproape o oră, în care eu n-am vorbit nimic. I-am ascultat pe ei discutînd asupra telepatiei. Sfiicis mă uitam la Eminescu. Eram așa de fericit că-l văd. Mi se părea un zeu tînăr, frumos și blînd, cu părul lui negru, undulat, de sub care se dezvălea o frunte mare, palid la față, cu ochii duși , osteniți de gînduri, mustața tunsă puțin, gura mică și-n toate ale lui o expresie de-o nespusă bunătate și melancolie. Avea un glas profund, muzical, umbrit într-o surdină dulce, misterioasă, care dădea cuvintelor o vibrare particulară, ca și cum veneau de departe, dintr-o lume necunoscută nouă.
Din ziua aceea am căutat să mă împrietenesc cu el. Mîncam adesea la același birt, și multe seri ni le petreceam împreună „vorbind rău de lume” și fumîndu-ne dejunul și prînzul de a doua zi. El era pe-atunci redactor la ziarul Timpul. Conștiincios și muncitor peste măsură, de multe ori Eminescu ducea singur greutățile gazetei. Cîte nopți petrecute cu condeiul în mînă! Ș-a doua zi, palid, nepieptănat, plin de cerneală pe degete, c-un teanc mare de foi scrise intra în tipografie, unde rînduia materia, redacta informații, făcea corecturi și numai sara, cînd gazeta începea să se vînture la roată, atunci își aducea și el aminte că a trudit și n-a mîncat nimic în ziua aceea.
Îmi pun mînile la ochi și trec repede peste acest șir de ani, în cari Eminescu și-a dat cea mai scumpă și mai nobilă parte din viața și inteligența lui pentru … o mizerabilă bucățica de pîine. Cînd veneau căldurile nesuferite ale verei, patronii de la Timpul plecau toți pe la băi. Eminescu stetea neclintit în București, mistuindu-se și luptînd pînă la jertfă pentru onoarea și triumful altora, soldat credincios și nefericit.
Într-o zi m-am dus la tipografie să-l iau ca să mîncăm împreună. L-am găsit făcînd corecturi. Era abătut și foarte obosit la față.
– Uf, nu mai pot, nu mai pot … Aș vrea să mă duc undeva la țară, să mă odihnesc vro două săptămîni.
– De ce nu te duci?
– Dar unde să mă duc? Cu ce să mă duc? Pe cine să las în locul meu?…
Asta era pe la sfîrșitul lui mai. După o săptămînă gazetele anunțau că Eminescu a înnebunit. Timpul rămînea cu cele mai frumoase articole ce s-au scris vrodată în presa noastră. Un gol imens se făcea în literatura română. Micii Zoili își frecau mînile de bucurie.
De aci încolo, viața lui Eminescu, adînc zdruncinată de un lung exces de muncă și de suferinți, se scurgea ca o agonie grea, penibilă, neînchipuit de dureroasă. Prietenii l-au trimes la Viena. Acolo a căutat, îngrijit, aproape restabilit. După doi ani l-am văzut în Iași. Era de o tristeță și de o melancolie sfîșietoare; blînd ca și-nainte, dar silnic la vorbă, vecinic dus pe gînduri, și timid ca un copil, și lipsit de orice voință. Avea deplina aducere-aminte a oamenilor, a lucrurilor și a tuturor întîmplărilor din urmă. Mă-ntreba cu interes de cunoscuții lui din București, ș-arăta o nespusă milă pentru cei săraci. Apoi, iar, ca și cum și-ar fi adus aminte de o nenorocire mare, se cufunda în gînduri și nu mai spunea nimic cîte-o jumătate de ceas. Numai își ridica ochii din cînd în cînd și, împreunîndu-și mînile, ofta de te-neca plînsul „Of, Doamne, Doamne!…”. Și iar punea ochii în pămînt și tăcea. Avea convingerea puternică că e pierdut, că pentru el nu mai e de trăit și că într-o zi are să moară de foame. Ideea că nu are cu ce trăi îl chinuia și zi și noapte. De multe ori mi-a spus blînd, încet, cu acel glas profund ce venea dintr-o altă lume „Tare aș vrea s-adorm odată și să nu mă mai deștept”.
A adormit în sfîrșit această jertfă glorioasă a unei societăți frivole și nepăsătoare. Într-o țară cu atîtea nulități triumfătoare, un poet atît de mare și de cinstit nu putea să moară decît într-un spital de nebuni. Cîte reflecții triste nu ne cuprinde în fața acestui dureros sfîrșit.
Oameni ca Eminescu răsar la depărtări de veacuri în existența unui popor.
Este oare un păcat așa de mare de a rupe hotarele de gîndire ale contimporanilor tăi a te ridica cu mult deasupra timpului ș-a societății în care te-ai născut? … Dacă e așa, pedeapsa e din cale-afară grea.
Îmi pare rău că n-am la îndemînă destule date, ca să pot schița aici biografia lui Eminescu. După cîte știu, viața poetului a fost întotdeauna o amarnică luptă cu sărăcia. De cîte amăgiri nu s-o fi izbit el în societatea noastră, așa de rece și desprețuitoare pentru oamenii „nepractici”! Înșelat de-atîtea ori în cele mai curate și mai sfinte visuri, sufletul lui pierdu de timpuriu orice credință în viitor și, speriat de asprele realități ale vieții, se refugie în liniștitul imperiu al trecutului. Acolo neadormitele lui gînduri trăiau ca-ntr-o legendă frumoasă.
Cititor pasionat, el era unul din cei mai adînci cunoscători ai limbii, literaturii și istoriei noastre din cele mai întunecate vremuri. De multe ori a trebuit să-și dea paraua gurii pentr-un manuscris vechi, ori o carte rară descoperită în vrafurile mucezite ale vrunui buchinist. Figurile marilor voievozi și întîmplările din vechime, de mult ce le gîndise, se deșteptau în el clare ca niște evocări din propria lui viață. Bătrînul Mircea și bătălia de la Rovine cu acei sprinteni călăreți ce „roiesc după un semn și în caii lor sălbatici bat cu scările de lemn” sânt viziuni puternice, e o lume vie, pe care poetul o vede deslușit în toate detaliile și de aceea ne-o descrie așa de plastic și de sugestiv.
Eminescu a fost pregătit sub toate raporturile a croi un drum nou în literatura românilor. Niciodată nu s-a văzut la noi un temperament de artist completat într-o cultură așa de vastă și de-o originalitate atît de puternică. În poezia noastră dulceagă, lină și fără adâncime, versul lui Eminescu răsare într-un relief izbitor. Simți îndată că ai de-a face c-un reformator. Primele lui poezii sânt un strigăt de neliniște, de revoltă artistică. E o necunoscută vibrare de gândire și de sentiment. Altă limbă, altă viață, cuvintele lui au suflet, mișcare, coloare, formă, fiecare epitet e o explozie de lumină. Ce vigoare extraordinară și ce frumuseți ritmice neașteptate, neatinse încă pînă la el!
Eminescu citea în original pe clasicii antici, ș-avea evlavioasă admirație pentru operile lor mari, liniștite, perfecte. „Cînd mi-i capul greu și amețit, ne spunea el odată, o pagină din Sofocle mă înseninează”. Cunoștea în perfecție limba germană. Își făcuse studiile universitare în Berlin, ș-avea o deosebită predilecție pentru filozofii nemți, în special pentru Schopenhauer, care nu puțin va fi contribuit la întunecarea prismei de vedere a decepționatului poet și la vecinicul lui dor de Nirvana … „setea liniștei eterne” din Satira IV și din atmosfera morală a mai tuturor poeziilor lor. Ce păcat că în viața asta, așa de scurtă și nesigură și plină de dureri n-a găsit și el un suflet care să-l iubească, să-l înțeleagă și să-l îngrijească de-aproape, ca pe-un copil străin, plăpînd și nenorocit! Astă-iarnă l-am întîlnit des, zgrebulit de frig, ducîndu-se la cafenea, că să se-ncălzească…
Ș-acum, cînd umbra marelui artist nu mai supără pe nimeni, organizați comitete și chibzuiți-vă ce podoabe să-i așterneți pe mormînt. Peste voi și peste ironica voastră generozitate, cad numai bine cele patru versuri mîndre și disprețuitoare ale poetului, luceafăr strălucitor și vecinic ca și Hyperion:
„Trăind în cercul vostru strîmt,
Norocul vă petrece;
Ci eu în lumea mea mă simt
Nemuritor și rece”.
(1889)
Alcora Marinescu este cu Marinescu Alcora
„Elevul nu e un hamal care-şi încarcă memoria cu saci de coji ale unor idei străine, ci un om care-şi exercită puterile proprii ale inteligenţei”
Definirea rolului şcolii, pe care Mihai Eminescu o face într-un studiu intitulat chiar «Educaţie şi învăţământ»: „…şcoala n-ar trebui să fie o magazie de cunoştinţe străine, ci o gimnastică a întregii individualităţi a omului; elevul nu e un hamal care-şi încarcă memoria cu saci de coji ale unor idei străine, sub care geme, ci un om care-şi esercită puterile proprii ale inteligenţei întărindu-şi aparatul intelectual, precum un gimnast îşi împuterniceşte până-n gradul cel mai mare aparatul fizic fie-n vigoare, fie-n îndemânare”.
„Caracterul … unei şcoli bune e ca elevul să înveţe în ea mai mult decât i se predă, mai mult decât ştie însuşi profesorul. Odată interesul inteligenţei trezit pentru obiecte, odată simţirile şi judecata deprinse la observaţie, elevul ajunge prin proprie gândire la rezultatele care nu stau în carte”.
„Dacă frecvenţa este mică, cauza e a se căuta numai în netrebnicia administraţiei comunale, care priveşte şcoala ca un lucru de prisos, închiriază un local nesuficient, în care pot încăpea abia treizeci de copii, lasă şi acest local descoperit şi în stare proastă, nu cumpără hărţile şi ustensilele necesare şcoalei şi prevede peste tot sume nensemnate în bugetul ei pentru şcoală, încât tot bugetul şcoalei e cât a treia parte din leafa d-lui primar. Voind a cere lămuriri de la d-nul primar în această privinţă, d-nia sa a găsit de cuviinţă de-a se depărta din sat, lăsând pe-un membru al consiliului comunal şi pe-un ajutor de notar în locul său ca să-mi deie lămuririle cuviincioase”, scrie revizorul Eminescu într-un proces-verbal din 24 august 1875.
După inspecţia şcolii din Totoieşti, conchide, găsind doar 15 elevi prezenţi din cei 40 înscrişi: „Răspunsurile mi s-au părut mecanice, încât ar fi de dorit ca învăţământul să aibe mai multă viaţă. Cu deosebire însă, trebuie ca copiii să nu înveţe nimic pe de rost ce n-au priceput pe deplin. Deprinderile gramaticale îndelungate trebuie să precedeze orice definiţie scrisă. Când cetesc copiii ceva, trebuie să se facă luători de seamă la înţelesul celor ce au cetit şi să povestească cu cuvintele lor cuprinsul bucăţilor de lectură”.
La polul opus se află situaţia de la şcoala din comuna Gropniţa, unde, deşi se aflau doar 12 elevi prezenţi, „cetirea e curgătoare şi logică, adică se cunoaşte că copiii pricep bine ceea ce cetesc. Problemele aritmetice au fost rezolvate cu multă claritate. Cunoştinţele istorice ale copiilor sunt esacte şi pe deplin pricepute de către dânşii”.
„Lectura trebuie făcută în toate clasele pe cărţi regulate de citire, iar nu pe manuale de geografie, catehii sau altele. Făcându-se lectura pe asemenea manuale, în genere scrise de autori proşti, c-o ortografie rea şi c-o limbă imposibilă, se-ntâmplă ca copiii, în clasa a treia să citească mai rău decât în întâia, în care au metoda nouă cu limba limpede şi înţeleasă”.
Într-un proces-verbal al unei inspecţii făcute în satul Stânca: „Instrucţia am găsit-o slabă. Citirea chiar merge rău în toate clasele. De aceea domnul învăţător nu va mai înainta în clasa a II-a pe nici un elev, care nu va şti a citi perfect, căci aceasta este menirea clasei întâi”.
Îi dispreţuia foarte mult pe aceia care se comportau „ca nişte somnoroşi fără vocaţiune, care se pun pe carte până ce pot trece vrun concurs, şi după aceea leagă cartea de gard, nu mai citesc absolut nimic şi dictează numai an cu an acelaşi caiet vechi şi unsuros, unor urechi nouă”.
„Orice canalie care a deprins trei buchii franţuzeşti la Paris, aspiră de-a se face aici în ţară cel puţin ministru”.
„O carte de citire nu e numai o enciclopedie naţională; ci, dacă e bună şi cu îngrijire lucrată, precum au început a se lucra, ea revarsă în mii de capete aceleaşi cunoştinţe, fără de nici o silă, căci nu se-nvaţă pe de rost; ea inspiră la zeci de mii de cetăţeni viitori aceeaşi iubire pentru trecutul şi brazda pământului lor; ea preface, după o justă observaţie, o masă de indivizi, ce se-ntâmplă a locui pe aceeaşi bucată de pământ, într-un popor ce menţine o ţară”.
La 1 iulie 1875, ministrul Titu Maiorescu îl numeşte pe Mihai Eminescu, rămas fără slujbă, revizor şcolar pentru judeţele Iaşi şi Vaslui. Înţelegându-şi datoria, începe imediat să viziteze şcolile, se plânge de starea proastă a lor și întocmeşte rapoarte. Drumurile îi dezvăluie, printre altele, mizeria rurală şi înapoierea sătenilor. Este de-a dreptul îngrijorat de greutăţile „pe care le poartă poporul nostru rural”. Din rapoartele întocmite, din procesele-verbale, din desele inspecţii făcute reise că, în unele luni, a inspectat peste 20 de şcoli.
Este preocupat şi de calitatea manualelor şcolare, urmăreşte introducerea cărţilor lui Ion Creangă, a întocmit el însuşi o carte de lectură, al cărei manuscris s-a pierdut, prin plecarea după numai 340 de zile din această funcţie.
În acest timp relativ scurt, de nici un an, revizorul Eminescu a întocmit şi a trimis ministerului, administraţiilor locale, primarilor, după cum afirmă profesorul Ioan Derşidan într-un studiu amplu, publicat în 1992, peste 400 de documente: rapoarte, adrese, ordine către învăţători.
Ca-n toate întreprinderile sale, dă dovadă de un devotament unic şi idealitate şi-n calitatea de revizor şcolar, încât Şerban Cioculescu nota undeva că avem de-a face cu „rară conştiinţă profesională”, că a jertfit timp şi multă energie.
Zoe Dumitrescu-Buşulenga nota că Mihai Eminescu a fost un model al implicării, că a dovedit o uimitoare maturitate în înţelegerea intereselor româneşti, în rolul culturii şi al învăţământului în progresul naţiunii.
La 19 iulie 1875, trimite la minister un „tablou de organizare a şcoalelor pentru judeţul Iaşi”. Este o preocupare pentru îmbunătăţirea reţelei şcolare şi pentru a avea o imagine clară cu privire la învăţământul primar.
În acelaşi scop, de a întocmi un „tablou” privind reorganizarea reţelei şcolare din judeţul Vaslui, Mihai Eminescu inspectează, în perioada 10-28 august 1875, aproape tot judeţul, 19 comune şi 55 de „cotune”, aflând „alte piedice ce se pun învăţământului”. Acest tablou consideră că este necesar, întrucât cel întocmit de prefect „îndeplineşte numai formal intenţiile ordinului ministerial”. În urma acestei prelungite inspecţii în judeţul Vaslui, revizorul notează o mulţime de aspecte negative: frecvenţă slabă în şcoli, sărăcia „muncitorului agricol”, copleşit de greutăţi publice, mortalitatea infantilă adesea îngrijorătoare, slujbaşi mulţi şi fără rost la primării, şcoli nereparate, salarii neplătite de trei luni.
„Omul deplin al culturii române”, cum l-a numit Constantin Noica, i-a fascinat pe cei care s-au aplecat asupra implicării sale în varii domenii. Astfel, Emil Cioran nota în 1937 aceste fraze memorabile: „Tot ce s-a creat până acuma în România poartă stigmatul fragmentarului. Afară de Eminescu totul e aproximativ în cultura românească. Niciunul nu ne-am lăudat cu el. Căci nu l-am declarat cu toţii o excepţie inexplicabilă printre noi? Ce a căutat pe aici acel pe care însuşi Buddha ar putea fi gelos? Fără Eminescu am fi ştiut că nu putem fi decât esenţial mediocri, că nu este ieşire din noi înşine şi ne-am fi adaptat perfect condiţiei noastre minore. Suntem prea obligaţi faţă de geniul lui şi faţă de turburarea ce ne-a vărsat-o în suflet.
Eminescu trebuie considerat un simbol naţional”.
Fotografie rară din 1888, înfăţişându-l pe Mihai Eminescu, alături de Veronica Micle şi Al. Vlahuţă, împreună cu actori ai Teatrului Naţional, avându-l în prim plan pe I.L.Caragiale.
Locul: Braila, Piața , numită inițial după hramul bisericii Sfinții Arhangheli, a purtat apoi denumirea de Rally. Ianache Rally fusese primul proprietar al hanului de pe locul teatrului de astazi, care data din anii 1840 și care arsese la incendiul din 1859. Reconstruită , clădirea va cunoaste numeroase transformari, intrând în stăpânirea lui Dumitru Ionescu, mare filantrop, care o va dărui “comunei”. Teatrul a mai purtat apoi denumirea de Teatru Comunal și actualmente Teatrul de stat Maria Filotti.
Personajele din fotografie :
Eminescu (1) este al treilea din dreapta (scund, cu pălărie şi mustaţă pe oală), iar în dreapta lui este Veronica Micle (2). Cei doi cu bastoanele încrucişate sunt, în stânga, cu capul descoperit şi tuns scurt, Caragiale (3), iar în dreapta, cu melonul îm mâna stângă, actorul Ştefan Iulian (4). Al doilea personaj din dreapta (cu un cap mai înalt decât Eminescu) este Alexandru Vlahuţă (5). În centrul fotografiei se află Aristizza Romanescu (6) iar jos, între Caragiale și Ștefan Iulian (i se vede numai capul), actorul Iancu Brezeanu, pe vremea aceea student (7).
Eminescu acceptă să apară în acest grup, la stăruinţa Veronicăi Micle. Ideea de a-l avea pe Eminescu aproape, măcar în fotografie, o obsedase pe Veronica ani buni.
Legenda spune că primul proprietar al fotografiei a fost Nicolae Teodorescu, un ucenic tipograf care, pe la sfârşitul veacului trecut, realiza afişele pentru Teatrul Naţional. Acestea erau ridicate de la sediul tipografiei de tânărul actor Nicolae Soreanu, care, din când în când, oferea tipografilor bilete de favoare şi mici atenţii. Fotografia aceasta (însoţită de explicaţiile de rigoare), a fost dăruită de Nicolae Soreanu ucenicului tipograf Nicolae Teodorescu Ea a rămas în familie, în posesia fiului său, profesorul Teodorescu N. Pantelimon, fiind transmisă mai departe nepotului acestuia, ajungând astfel până în zilele noastre.
Postări
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu