despre agathirsi

Preluare

"Articolul meu de ieri a stârnit spiritele. Am primit multă corespondență, mulți dintre domniile voastre, dragi lupi, padawani și hobbiți sunt de acord că viza și cetățenia românească trebuie să coste. Mult. Dar, vreo duzină dintre domniile voastre, mă întreabă cine au fost agatârşii, pe care i-am pomenit ieri.

Iată, am mai spus și altădată, nu mai țin minte în ce an, dar este momentul unei noi poveşti, pentru că despre agatârşi putem spune doar poveşti, nu să facem istorie. Nu sunt izvoare, săpăturile arheologice de acum cincizeci de ani nu au fost urmate de comunicări spectaculoase. Nu se putea ca noi să avem o locuire neîntreruptă de peste patru mii de ani, iar ”fratele sovietic, rus” abia în secolul IX, s-a civilizat și el. De fapt, de către vikingi.

Cine sunt agatârşii? Voi, eu, noi, dar acum trei-patru mii de ani! Strămoşii geto-dacilor!

Herodot îi menţionează cu siguranţă acum două mii cinci sute de ani şi face unele referiri despre ei în a sa nemuritoare „Historia”, cartea a patra.

După analiza atentă a mormintelor agatârşilor din regiunea Mureş, multe din cele scrise de istoricii antici sunt confirmate și multe pot fi puse sub semnul întrebării

Până în prezent nu s-au făcut publice rapoartele săpăturilor arheologice din anii 50’ şi 60’ făcute de academicieni şi profesori universitari de la Cluj şi Bucureşti în legătură cu agatârşii.

Ceea ce vă spun o ştiu de la tatăl meu. Care a beneficiat de rezultatele săpăturilor, în calitate de șef al muzeelor. Când se recomanda spunea: „Ştefănescu, doctor Liviu Ştefănescu!” „Ce interesant, ce specialitate aveţi, domnule doctor?” „Mamoş! Sunt specialist în naşterea poporului român!”

Agatârşii erau arieni, indo-europeni. De aceea ne consideră tibetanii unul dintre „popoarele alese!”. Ne tragem dintr-o rasă de zei! Unul dintre fii lui Hercule, spune Herodot, este strămoşul agatârşilor.

Credem că au stăpânit arii largi din interiorul şi exteriorul arcului Carpaţilor, cam o mie cinci sute de ani. Hai, poate două!

Ca nivel tehnologic erau, în timpul lui Herodot, acum două mii cinci sute de ani, într-un Hallstatt foarte bine conturat, adică erau mari prelucrători de metale, fier, aramă, bronz, aur. Dar, Hallstatt înseamnă fier. Agatârșii, însă, nu dispreţuiau o piatră, silex, bine şlefuită sau o unealtă de os bine proporţionată. Aveau o ceramică frumoasă și artistică, cu spirale, gen Cucuteni. Cultivau vița de vie, meiul, lintea, ceva cereale, napii, ceva legume și pomi fructiferi. Aveau un cult al nucului, s-a pierdut ce anume. S-ar putea ca ei să fi adus nucul pe aceste meleaguri, din centrul Asiei.

Sunt semnalați, în antichitate, în și înafara arcului carpatic și pe cele două maluri ale Dunării. Dar așa cum au făcut toate populațiile și popoarele înainte și după ei, centrul lor era în Fortăreața Carpaților, în Transilvania, pe Mureș.

Datele pe care le avem de la Herodot arată o societate decadentă pe cale să se schimbe, care îşi atinsese, deja, perioada de glorie. Dar nu aşa fusese cu o mie de ani înaintea lui Herodot. Marile oraşe pe care le descoperă vreun constructor de autostrăzi, în Transilvania, au aparţinut agatârşilor.

Social - ei bine, aici este surpriza! Exista o comunitate a femeilor, prost înţeleasă de Herodot, care spune de o proprietate comună asupra femeilor. Dar, era vorba despre matriarhat. Se ştie sigur, din relatările grecilor, că agatârşii aveau o Mare Preotesă, o femeie conducea spiritualitatea atât de importantă în antichitate. Pentru că religia însemna politică.

Structura politică era un stat puternic centralizat, format dintr-o federaţie de mari oraşe-polisuri şi multe ferme agricole din jurul respectivelor oraşe. Agatârșii erau buni vânători și păstori care făceau transhumanța, trecând Dunărea, în sudul mai cald. Ajungeau până la greci, cu care făceau schimburi. Nu se mai ştie dacă era o monarhie, dacă exista un rege, sau doi, după modelul Spartei, sau Marea Preoteasă conducea în timp de pace şi un şef militar în tip de război, după modelul altor populaţii din lumea largă aflate pe acelaşi stadiu de dezvoltare.

Tatăl meu înclina să creadă că Marea Preotesă conducea, sprijinită de un sfat al bătrânilor de ambele sexe şi de Societatea Secretă a femeilor, instituţie de nelipsit în matriarhat. Agatârşii nu cunoşteau sclavia, ceea ce au transmis mai departe geto-dacilor.

În aceste locuri, timp de mii de ani, libertatea a fost cel mai important lucru!

Se spune şi sunt mai multe izvoare scrise, istorice, ale grecilor în special, dar și ale perșilor, că agatârşii erau un popor blând, binevoitor, cu oameni frumoşi. Şi mai aveau un obicei: bărbaţii se îngrijeau foarte mult, se machiau, se coafau, se vopseau cu albastru (obicei găsit de romani la picţi, scoţi, la celălalt capăt al Europei) şi se împodobeau cu bijuterii savant făcute din aur. Pentru că, în matriarhat, femeia alegea bărbatul, nu invers. Aşa că, bărbaţii făceau oferta mai atrăgătoare!

Dar, în luptă, agatârşii, se pare, că erau aproape invincibili. Femeile luptau împreună cu bărbații, fiind de o ferocitate care năștea respectul și frica inamicului. Foarte buni arcași, agatârșii își otrăveau săgețile, cum o făceau, mai târziu, și geto-dacii. Nu se știe, s-a pierdut rețeta otrăvii, izvoarele persane spun că era vorba de pește stricat, venin de viperă și sucul unei plante.

Agatârșii i-au zdrobit în repetate rânduri pe puternicii şi numeroşii sciţi, dar şi alte neamuri de ale căror nume nici măcar nu se mai ştie. Legenda spune că agatârşilor nu le era frică de moarte, ci o aşteptau ca pe o eliberare, ceea ce au transmis şi dacilor. Cum să te lupţi cu nişte oameni, puţini, firavi, dar cărora nu le este frică de moarte? Cum să nu fugi din fața femeilor care urlau ca niște lupoaice și trăgeau săgeți otrăvite. Pe cine nimereau, stană de piatră se făcea, spune legenda. Otrava, probabil, că era instantaneu paralizantă. Şi sciţii, sau alții, fugeau unde vedeau cu ochii, de pe câmpul de bătălie, din faţa agatârşilor. Aşa s-a umplut pământul de tumuli, gorgane - opera agatârşilor!

Agatârşii formau un popor frumos, iubitor de cultură și artă, civilizat şi educat. Aveau legi, pe care le învăţau cântând, relatează Aristotel. Ca să le ţină minte mai bine. Poate că erau în versuri, nu se mai știe! Cunoşteau scrisul, dar ca şi dacii aveau credinţa că este un ritual magic periculos care goleşte omul de vitalitate.

Asta aşa este, dragi lupi, padawani şi hobbiţi!

Dar, de unde provin agatârşii? Dacă ar mai fi trăit tatăl meu, sau Iosif Constantin Drăgan, sau alţii, ar fi spus fără să clipească: „Din Troia!”

Nici nu ştim dacă se numeau „agatârşi”! Aşa îi numeau grecii, atenienii, pentru că stră-strămoşii noştrii umblau întotdeauna cu un toiag. De fapt, nu era un toiag, ci o lance scurtă, troiană, dacă vreţi, cu un vârf de fier şi un cârlig vicios şi o bilă la celălat capăt. Hector, troianul, avea o asemenea lance. Seamăna cu „tirsul”, toiagul zeului Dionisos. O armă mortală, în mâini îndemânatice. Era o armă de rotaţie, de învârtire, ca şi „sica” de mai târziu, care nu necesita forţă mare.

Pentru că „purtătorii de toiage” erau pe moarte, nu mai aveau putere. Rasa era veche de mii de ani şi cei mai buni căzuseră pe câmpul de onoare. Femeile năşteau din ce în ce mai greu şi mai rar, cu toate rugăciunile Marii Preotese. Desele căsătorii în aceiași familie își spuneau cuvântul. Din ce în ce mai des, în mina de aur, la vânătoare, sau pe câmp, agatârşii oboseau de moarte şi rămâneau câteva clipe nemişcaţi, sideraţi de sfârşitul inevitabil şi de destinul implacabil, de degenerarea rasei.

Dar, de niciunde, din Nord, poate din Carpații Păduroși, din Maramureș, au apărut nişte rude îndepărtate, nişte neamuri-proaste, cam rudimentare, dar puternice, cu energie, numeroasele triburi ale adoratorilor lupilor, care au adus sângele proaspăt necesar regenărării rasei. Strămoşii noştri au pierdut în cultură şi civilizaţie dar au câştigat în vitalitate! Apoi istoria este ceva mai citeaţă, despre dacii-lupii aţi aflat, cu toată împotrivirea imperialilor.

Taina este dacă o parte dintre agatârşi au migrat în sud şi s-au stabilit la Alba Longa, leagănul lui Remus și Romulus şi apoi, la Roma! Aşa s-ar explica insula de latinitate a poporului român. Continuitate. Vorbim „latina vulgară” de vreo trei-patru mii de ani.

Cât despre cultul lui Dionisos şi orgiile anuale plus alte prostii şi tâmpenii vehiculate pe net nu mă pronunţ, pentru că nu merită!

Cam atâta îmi mai aduc aminte despre agatârși, restul este tăcere. Câte s-au pierdut, câte se vor pierde! Dar nimic nu este pierdut dacă cineva își mai aduce aminte. Acum știți și domniile voastre adevărul despre agatârși, despre stră-strămoșii noștri, pentru că ce este o legendă decât un adevăr care nu se poate proba. Dar eu cred că dovezile există, bine ascunse, dar nimeni nu are curajul să le scoată la iveală, cât o să fim conduși de străini. Și, slavă Domnului, suntem conduși de alte interese decât ale noastre, ale românilor, de o sută cincizeci de ani. De ce să scoată mărturiile, ca să fie distruse, printr-un ”accident nefericit”? Legendele nu pot fi distruse!

Văd că este destul de senin afară, o raritate, nebulozitatea atmosferică și inundațiile ca să nu mai vorbim de alunecările de teren sunt opera celor care au tăiat pădurile, dar nimeni nu vrea să vorbească despre asta. Nici eu nu o să vorbesc ci o să scot refractorul Harald și o să vorbesc cu stelele. Ele sunt înțelepte și știu un adevăr absolut: timpul sideral arată că mâine este, în definitiv, o altă zi!"

http://www.evz.ro/horoscopul-lui-dom-profesor-cine-au-fost-agatarsii.html